Nimicul

Nu caut multe, și nici prea mult nu vreau.
Nevoi… și mai puține, atâtea câte sunt,
Dar sunt… și fără ele nu pot decât să stau
Să văd cum nu mai văd c’am sufletul cărunt.

Căci e prea mult să ceri un licăr in privire,
Un strop dulce de viața in colțul unui zâmbet
Sau un cuvânt alene, dar spus dintr’o simțire
Ce’adună într’un sunet mai mult decât un cântec.

O mângaiere lină, o’mbrățișare caldă
Prea mult sunt pentru acela ce’aproape stă să cadă.
Și poate nici căderea n’ar mai zdrobi trupul
De’ar fi un piept acolo, unde să’și plece capul.

Si chiar strivit de’ar fi tot ar auzi poate
Prin geamăt de durere, o inimă ce bate
Cât să’i aduc’aminte că’i rost de’al ridica
Și oricât de grea căderea, tot ar mai fi ceva,

Ceva care să spună că totul va fi bine,
Că peste noaptea asta se va așterne un „mâine”
Si mâine fi’va drept, in brațe să te prindă
Din toamna vieții tale de frunză tremurândă.

Da…
Știu ca e prea mult, și n’am sa dau în schimb
Prea mult, pentru că’n mine mai totul este strâmb,
Și sunt sărac în suflet, și golul este crunt…
N’aș da decât nimicul,

Nimicul care sunt…

Nadir