“…era ca un soi de muzeu. Un muzeu de “istorie” in care interactivitatea era dusa intr’un absurd dement. Era despre o revolutie dar nu stiam de unde, de cand sau de ce. Tot ce stiam era ca revolutionarii intrasera intr’o cladire uriasa si incepusera executiile celor gasiti acolo, acoliti sau nu ai unui ”vechi regim” obscur si insubstantial. O cladire enorma si neterminata, desi nu imi amintesc clar daca era neterminata sau doar ruinata in urma luptelor. Muzeul presupunea sa porti trupurile protagonistilor. Ca o piesa de teatru in care esti pe rand mai toate personajele.
Pe de o parte, aliniati in siruri, erau victimele ce urmau sa fie executate. Barbati si femei imbracati in costume terne si prafuite. De cealalta parte erau calaii, “revolutionari” imbracati in uniforme jerpelite, cu arme soioase si fete murdare. Undeva in mijlocul enormei incaperi fara tavan era un pat de spital pe care unul din revolutionari, ars pana cand isi pierduse orice asemanare cu un om urla infiorator. Urla sa fie ucis, dar in jurul lui altii lucrau nebuneste sa fie tinut in viata. Urletele constante si inumane erau parte a fondului sonor in timpul “reprezentatiei”. Urletele si vocea calma a tatalui meu care stiam ca imi explica rece si analitic situatia, contextul, motivele si protagonistii. Un soi de audio-guide pe care il auzeam distinct dar nu ma puteam concentra sa il inteleg. Si rand pe rand eram si calau, si victima. Ingenunchiam plangand, plecam capul, simteam parca umbra tevii pe ceafa si apoi apasam tragiul. Plangand. Uneori eram si unul si celalalt in acelasi timp. Le gandeam gandurile si le simteam sentimentele si senzatiile. Erau mereu aceleasi. Te’ai fi asteptat sa fie antagonice, sa fie furie sau ura. Dar nu erau… si unii si altii simteau si gandeau aceleasi lucruri. Frica zdrobitoare, senzatia futilitatii a tot ceea ce se intampla, dorinta de a nu fi acolo, groaza de moarte si sange si, ca un fel de fond, un soi de resemnare.
O femeie blonda a fost ridicata din sirul in stateam toti ingenunchiati asteptandu’ne randul. Un barbat a impins’o ferm dar fara brutalitate in fata unei alte femei ce purta o uniforma zdrentuita si fara insemne. Victima s-a asezat supusa in genunchi si a plecat capul. Avea fata ravasita, plangea si umerii ii tresaltau in suspine. In spate, cealalta femeie a intins mana cu pistolul. Nu semanau deloc una cu cealalta, dar in momentul ala aveau aproape aceeasi fata. Ravasita, plangand si suspinand.
Cumva nu s-a auzit detunatura, urletele arsului ce implora moartea erau imposibil de acoperit. Fata femeii din genunchi a explodat intr’un nor rosu de sange si apoi am armat pistolul asteptand urmatoarea victima si plangand. Vocea tatalui meu se derula in continuare monoton explicand detalii pe care nu le’as fi inteles niciodata. Plangeam si inca mai simteam patul soios al pistolului in mana transpirata cand cineva m’a apucat de umar si m’a fortat sa ma ridic in picioare si apoi sa ingenunchiez cu spatele catre un barbat cu ochi tristi si o barba jegarita. Am aplecat capul rugandu’ma sa nu doara prea mult si apoi am apasat pe tragaci rugandu’ma sa nu doara prea mult. Si tot asa…
Aveam toti aceleasi ganduri si sentimente, sau toti aveau gandurile si sentimentele mele. Ca si cum nu ne puteam opri dintr’un teatru grotesc in care altcineva ne controla trupurile dar ne lasa libera mintea si inima. Toti eram la fel.
Nu, nu chiar toti…
Urletele celui ars deveneau insuportabile, si brusc am constientizat cu o groaza naucitoare ca va veni si randul lui.
M’am trezit urland…”
“Offf… nu mai visa asa…”
“Nu stiu, dar daca exista iadul atunci asa arata.”
“Nu exista nici un iad!”
“O ba da. Ni’l facem singuri in viata. Suntem buni la asta. Ardem in propriile iaduri chiar in fata portilor raiului…”
Am făcut greşeala pe care o înfierez la rândul meu: lipsa de documentare. Saitul indicat este defapt o parodizare a creştinismului fundamentalist (
