“Tot ce îmi doresc e să mă îngropaţi în picioare, că toată viaţa mea am petrecut-o în genunchi”

Preiau cu respect acest articol de aici:

http://www.viitor.3x.ro/nr11/pag15.htm

DIN VIAŢA RROMILOR

Lungul drum al întoarcerii către nicăieri.
Mărturia Isabelei Fonseca despre odiseea poporului rrom

Isabel Fonseca. Enterrez-moi debout, L’Odysée des Tziganes. Traducere din engleza de Laurent Bury. Editura Albin Michel, 2003, c. 1995, 352 p.

Isabel Fonseca îsi începe cartea despre odiseea ţiganilor cu povestea tragică a extraordinarei poete Papusza, ţigancă poloneză care a scris învingând toate interdicţiile tribului ei şi care a fost distrusă de conflcitul între tradiţiile poporului ei şi cele ale ţării de adopţiune şi de manipulări politice. Un poet polonez, Jerzy Ficowski, a descoperit-o în 1942 şi a încurajat-o pe Papusza să scrie pentru publicare. Dar Ficowski venea dintr-o cultură cu totul diferită de cea a Papuszei. El credea că sedentarizarea forţată a ţiganilor de după razboi ar fi putut fi benefică pentru educaţia şi emanciparea lor. El s-a servit, deşi în mod naiv, de Papusza şi de poezia ei ca purtătoare de cuvânt ale sedentarizării care de fapt era refuzată de ţigani. Aceştia au considerat-o pe Papusza colaboratoare a gadgelor şi deci impură (mahrime sau magherdi); au judecat-o şi au exclus-o din grup. Ca urmare, poeta a petrecut 8 luni într-un spital psihiatric în Silesia, după care a trăit încă 34 de ani, până în 1987, într-o izolare totală (Fonseca 16-17). Papusza şi-a distrus cele multe din poeme (aproape 300) arzându-le de teama repercusiunilor grupului său. La sfârşitul vieţii devenise, spune Fonseca, “ ceea ce desemna numele său: o păpuşă, mută şi abandonată. În afară de o scurtă perioadă la sfârşitul anilor 1960, în care a creat câteva din cele mai frumoase poeme ale sale, Papusza nu a mai cântat niciodataă” (Fonseca 17). Poemele sale erau în adevăr cântece evocând nostalgia vieţii grupului său. Traduc aici un poem-cântec reprodus de Fonseca din repertoriul Papuszei:

Doamne, unde să mă duc?
Ce pot să fac?
Unde aş găsi
Legendele şi cântecele?
Nu m duc în pădure,
Nu dau peste fluvii.
O, tu, copacule, tatăl meu,
Tatăl meu negru!

Vremea ţiganilor călători
A trecut demult
Dar eu îi întrezăresc încă, strălucitori,
Puternici şi limpezi ca apa
Pe care o auzim
Vagabondând
Când vrea să ne vorbească.

Dar, sărmana, nu poate vorbi […]

[…] apa nu se uită înapoi.
Ea fuge, se duce mereu mai departe,
Unde ochii n-or s-o mai vadă,
Apa care vagabondează.

Fonseca observă că nostalgia e esenţa cântecului ţigan. Autoarea se întreabă care e obiectul acestei nostalgii, din moment ce ţiganii nu visează să se întoarcă într-o ţară care ar fi a lor. Într-un pasaj care e dintre cele mai sensibile din cartea ei, Fonseca explică:

“Nostos înseamnă “întoarcere la vatră” în greacă; ţiganii nu au vatră şi, fapt probabil unic printre popoare, nu visează să aibă o patrie. Utopia, sau topos, înseamnă “nicăieri”. Nostalgia pentru nicăieri: întoarcerea către nicăieri. O lungo drum. Un drum lung” (Fonseca 13).

Poştaşul din Bolintin

O carte eclectică în sensul că asamblează aspecte autobiofrafice, critică literară, istorie, sociologie şi opinii politice, Odiseea Tiganilor este călătoria Isabelei Fonseca în lumea rromilor care o fascinează şi căreia autoarea încearcă să îi facă un serviciu mărturisind despre suferinţele şi persecuţiile acestui popor opresat. Chiar dacă uneori informaţia pe care o prezintă nu e corectă, cifrele sunt de multe ori aproximative, Fonseca, lingvista de profesiune, reuşeste în întreprinderea ei de a-i sensibiliza pe cititori şi a-i îndemna să judece nedreptatea istorică ce îi urmăreşte pe rromi până în ziua de azi.

Ca româncă, am tresărit citind anumite capitole, mai ales prima mărturie despre România şi tratamentul rromilor în ţara mea. Tonul autoarei e foarte îndârjit împotriva României, ţara care reiese din cartea ei ca fiind cea mai ncărcată de prejudecăţi la adresa unei populaţii importante, reprezentând aproape 2 milioane şi jumatate de persoane, dar desemnată în anumite documente oficiale referitoare la demografia minorităţilor la noi, ca etc…

Dacă în alte ţări din Europa de Est rasismul faţă de rromi se manifestă mai ales la nivelul verbal şi al mentalităţii, la noi el se arată în nenumăratele acte criminale împotriva acestei minorităţi. Nici nu vreau să mai menţionez ce ştie, probabil, tot românul, anume multiplele incendieri ale satelor de rromi perpetuate de români şi pe care Fonseca le descrie cu groază. Autoarea vorbeşte de asemenea despre crime comise de români ca răzbunare împotriva rromilor, acte care seamănă cu ce descrie Tony Gatlif în intriga filmului său, Gadjo Dillo, despre care am scris cu altă ocazie.

În Europa de Est, nenumărate sunt păcatele şi defectele puse pe umerii rromilor, care reprezintă o minoritate şi, mai mult, o minoritate vizibilă. Fonseca observă cu stupoare că, “în Bulgaria, ca şi în România, oamenii descriu activitatea ţiganilor de la 1989 încoace ca “muncă de evreu”, bisnita. În opinia autoarei, acest cuvânt desemnează orice muncă în afara muncii manuale, orice muncă ce aduce mulţi bani fără mult efort şi care e, deci, prin definiţie, coruptă” (Fonseca 112). Trebuie să mărturisesc că, dacă etimologia lui Fonseca e corectă (oare de ce nu ar veni bisnita din englezul bussiness?) descopăr cu stupoare originile rasiste ale acestui cuvânt pe care îl folosesc şi eu fără să îmi dau seama ce spun. Aceasta e numai una din similarităţile între rromi şi evrei în mentalitatea rasistă a majorităţii la noi. Amândouă grupurile etnice sunt suspectate de corupţie în întreprinderile lor. Fonseca are o explicaţie sociologică a invidiei rezultând din teama majorităţii populaţiei de a se lansa în afaceri după căderea comunsimului: “Este chiar frica de muncă. Ţiganii, ca evreii, sunt consideraţi vinovaţi de spirit de iniţiativă, lucru straniu, suspect şi ameninţător pentru oamenii care, sub regimul stalinist, îşi exprimau dispreţul şi disperarea muncind cât se putea mai puţin la serviciile care considerau că li se cuveneau” (Fonseca 113).

Atitudinea Isabelei Fonseca e foarte dură faţă de românii pe care îi întâlneşte în peregrinările sale prin satele rromilor şi care par să îi încerce răbdarea cu rasismul lor la adresa acestora din urmă. Autoarea evocă, la un moment dat, dialogul pe care l-a avut cu un poştaş din satul Bolintin care se plângea de sărăcie şi îi judeca pe rromii din sat care trăiesc din vânzarea unor automobile. Fonseca adaugă că de câte ori aude adagiul lui Proudhon, “proprietatea e furt”, vede un poştas român “cu furca în mână şi cu o bonetă cu dungi” (165). Deşi nimic nu justifică atitudinea condescendentă a autoarei faţă de români în general, aş adăuga că Fonseca omite un aspect important în legătură cu furtul. În România, furtul e instituţionalizat. Câţi indivizi nu îi acuză pe rromi de furt fără să-şi pună întrebarea de ce trebuie să pună bani în buzunarul oricărui angajat public, de la sora medicală până la învăţătorul copilului, ca să obţină un serviciu care nu necesită plată. La noi, rromii sunt acuzaţi că fură la cântar 10 grame de banane dar cei care se plimbă în maşini care costă sume cu care s-ar putea plăti mâncare pentru 100 de sate de rromi săraci sunt respectaţi; pe aceştia nu îi acuză nimeni de furt.

Europa de Est îi oferă Isabelei Fonseca un spectacol dezolant al rasismului, pe care îl explică împrumutând o fraza din poetul polonez Czeslaw Milosz care, în Gândirea în captivitate, comentează ce li se întâmplă celor care încearcă să se adapteze regimelor totalitare, şi anume, ravagiile ipocriziei forţate (Fonseca 158). Milosz spune, referindu-se la intelectualii blocului comunist: “Văd în jurul lor exemple lamentabile: cutreieră pe străzile oraşelor cei care nu vor să participe la nimic, emigranţi interiori, roşi de ură” (citat de Fonseca, 158). Autoarea conclude cu pesimism: “Acesta e spectacolul Balcanilor la începutul epocii post-comunsite: violenţa oamenilor agresaţi” (Fonseca, 159). Remarca aceasta e justă pe cât e de tristă şi ce greu ne e să judecăm actele celor care sunt ei înşişi victimele unei lumi prost întocmite. Din păcate, în cele mai multe cazuri, consecinţele acestei victimizări se abat peste minorităţi, adică peste cei cu cele mai puţine posibilităti de a se apăra singuri.

Tot ce îmi doresc e să mă îngropaţi în picioare, că toată viaţa mea am petrecut-o în genunchi

Rrom se traduce literal “bărbat” sau “soţ”. Dacă numele rrom vine din sanscrită, domba, cum afirmă Fonseca, cuvântul desemnează “om de castă inferioară care îşi cîştigă viaţa prin cântec sau muzică” (Fonseca 114). Femeile nu par sa fie cuprinse în aceasta definiţie, dar aspectele machiste ale limbii sunt curente în mai toate limbile societăţilor patriarhale.Din documentele istorice pe care le-a consultat Fonseca reiese că rromii erau prezenţi în principatele române încă din secolul al XII-lea. În secolul al XIX-lea, rromii erau căutaţi pentru abilitaţile lor manuale şi pentru talentul lor de muzicieni. Dar sursa istorică principală citată de Fonseca este cartea lui Geroge Potra,1939 (deşi nu precizează titlul cărţii, bănuiesc că e vorba de Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România. Autoarea povesteşte odiseea prin care a trecut ca să obţină cartea de la Biblioteca Academiei. O prietenă româncă i-a tradus-o. Lectura cărţii lui Potra coincide pentru Fonseca cu un alt atac împotriva rromilor petrecut în Transilvania:

“Ziua în care termin de xeroxat ultimele inventarii de ţigani posedaţi, schimbaţi sau vânduţi de un boier sau altul, sau de proprietari de pământ din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, alt atac împotriva tiganilor, are loc în Transilvania: groaznica linşare a fraţilor Lăcătuş, în timp ce un alt tânăr ţigan e ars de viu în satul Hădăreni” (187). Ceea e ce o şochează şi mai mult pe autoare în legătură cu pogromul este atitudinea sătenilor şi a autorităţilor locale, care se pronunţă spunând că rromii şi-ar merita destinul pentru că “nu sunt umani” şi că sunt o “problemă socială” (187). Aceste argumente îi amintesc autoarei de teoriile naziştilor şi o împing să caute, cu ajutorul studiului lui Potra, rădăcinile dezumanizării rromilor în secolul al XV-lea, pe vremea lui Vlad Dracul, tatal lui Tepes (187). Fonseca descoperă în cartea lui Potra că, în 1445, prinţul Vlad Dracul capturează în Bulgaria 12000 de persoane “care seamănă cu egiptenii” şi le aduce în Valahia “fără bagaje şi fără animale” devenind, în opinia autoarei, “primul importator en gros de sclavi ţigani” (187). Ştefan cel Mare aduce şi el mai bine de 17000 de ţigani valahi în Moldova. Fonseca evocă şi poemul Tiganiada ca probă că ţiganii erau folosiţi şi ca soldaţi de către prinţii români. Cartea lui Potra e aproape necunoscută în România. În multele discuţii despre remodelarea canonului istoric şi li-terar, această carte ar trebui să intre cu rapiditate. Şcolile ar câştiga din popularizarea acestei mărturii documentate a suferinţelor unei părţi importante din populaţia României şi studiul ar servi luptei împotriva rasismului prin întelegerea contextului istoric şi datoriei pe care populaţia majoritară o are faţă de o minoritate vizibilă care a fost forţată să muncească în sclavie pe teritoriul României timp de secole. Timp de mai bine de 4 secole, până în 1856, ţiganii au fost sclavi în principatele Valahiei şi Moldovei (190). Prima menţiune românească a ţiganilor se referea la ei ca şi la bovine (190). Din cartea lui Potra, Fonseca află că, în 1385, voievodul Dan I al Valahiei confirma că unchiul său ar fi dat, cu ani în urmă, 40 familii de ţigani mănăstirilor Vodiţa şi Tismana (Fonseca 190). În 1388, succesorul său, Mircea cel Batrân, oferea şi el 300 de familii Mănăstirii Cozia (190).

Despre originile sclaviei rromilor nu se ştie mare lucru. Fonseca a găsit o sursă care menţionează că tătarii i-ar fi adus şi abandonat pe ţigani când au invadat Moldova trecând prin nordul Crimeei. Se pare că erau deja sclavi când au ajuns în principatele române. Unele surse spun că, fiind originari dintr-o clasă de paria în India, rromii au fost mereu sclavi (191).

Deşi, în principatele române, şi ţăranii erau exploataţi fără să li se dea pământ în schimbul muncii lor, ţiganii erau singurii consideraţi ca “bunuri” de schimb sau de vânzare. Familiile lor erau separate, vândute şi trimise la proprietari diferiţi. De la sudul Dunării, ţiganii erau aduşi în principatele române la munca forţată, ceea ce explică numărul important de rromi în ziua de de azi la noi, anume 2 milioane şi jumătate (Fonseca 192).

Robii ţigani, explică Fonseca citând surse istorice româneşti, reprezentau “semne exterioare de prosperitate, elementul esenţial al oricărei dote respectabile”. Autoarea menţionează zestrea Măriuţei, nepoata prinţului Constantin Brâncoveanu, care ar fi primit de la unchiul său “satul Mogoşoaia cu pământurile, viile, lacul şi morile şi 19 familii de ţigani” (196). Un alt document consultat de Fonseca arată că, fără ţigani, nici cea mai frumuşică domnişoară de boier nu reuşea să se mărite. În această ordine de idei, autoarea citează o scrisoare din 1785, a Zmarandei Zlariu, soţia unui aristocrat, care îl ruga “cu lacrimi în ochi” pe Alexandru Mavrocordat să îi dea câtiva tigani pentru ca unica sa fiică să fie “salvată” de la celibat (Fonseca 196). Fonseca descoperă în testamentul lui Brâncoveanu că acesta îi împărţea pe ţigani între fiii săi: “ţiganii […] din satul Potlogi vor fi ai lui Constantin, cei din Mogoşoaia ai lui Stefan, cei din Obileşti ai lui Radu şi cei din Doiceşti ai lui Matei” (citat de Fonseca 196).

Autoarea citează şi o mărturie tragică despre relaţiile boierilor români cu sclavii lor ţigani, mărturie a unui turist german, Ermitten von Gauting, care a trecut prin Craiova în 1836, în drum spre Constantinopol: “Seara, când era mai răcoare, am iesit în oraş unde am fost martorul unei scene pe care nu aş fi putut să o concep, nici măcar în imaginaţie. Cu o turmă de animale, soţia unui boier poseda câţiva ţigani, între care o foarte frumoasă fată de 15 ani, pe care o vindea unui bărbat pentru doi bani de aur. Tânăra urma să fie luată exact în momentul în care treceam în faţa casei sărace în care locuia împreună cu familia sa, care era toată în lacrimi. Părinţii, fraţii şi surorile ei plângeau cu toţii, dar ea fu smulsă din braţele mamei ei şi dusă. M-am apropiat de bărbat şi i-am zis că aş cumpăra-o, dar, fiind foarte bogat, a râs de mine când i-am propus 50 de bani de aur. Se lauda că ar fi cumparat-o pentru plăcerea lui […] şi că, dacă ar refuza să-l asculte, ar bate-o până când ar deveni mai docilă. Îmi zise că, dacă vreau să cumpăr ţigani, el are 500, între care câteva fete foarte frumoase. Zise că era gata să le vândă pentru că i-au servit deja, dar că era îndrăgostit de asta şi că nu s-ar separa de ea cu nici un preţ. Am mers la poliţie, le-am vorbit de ce s-a întâmplat, dar cu toţii au râs de prostia mea: Ţiganii sunt proprietatea noastră şi putem face cu ei ce ne place.” (citat de Fonseca 197).

Monstruozitatea craioveanului era se pare simptomatică pentru comportamentul unei mari părţi a claselor privilegiate în România. Răpirea fetelor de rromi şi violarea lor sistematică păreau acte îndreptăţite de faptul că rromii erau bunuri de schimb între familiile bogătaşilor români. Sclavia sexuală există şi în zilele noastre şi câte emisiuni nu vezi în Occident despre fete şi băieţi din România şi din Moldova supuşi cu forţa la prostituţie peste tot în lumea occidentală. Dacă opinia noastră la vederea acestor orori e şocată, oare nu ne şochează să aflăm despre lunga istorie dezgustătoare a tratamentului umilitor al populaţiei rrome pe te-ritoriul nostru ?

Determinată să afle cât se poate de mult despre drama poporului rrom, Isabel Fonseca reuseşte să consulte, la biblioteca Institutului Nicolae Iorga, şi studiul lui Kogălniceanu, din 1837, despre sclavia ţiganilor (bănuiesc că e vorba de lucrarea solicitată istoricului român de Universitatea din Berlin in 1837). În acest studiu, Fonseca descoperă că originea prejudecăţilor la adresa rromilor coincide cu perioada în care ţiganii au fost importati în masă. Termentul “ţigan” încetează să mai desemneze un grup etnic sau profesional şi numeşte doar o clasă socială, cea a robilor (193).

Cercetarea pe teren pe care o întreprinde Fonseca e destul de scrupuloasă şi o ajută chiar să întâlnească personalităţi rrome din România. Sociologul Nicolae Gheorghe e unul dintre cercetătorii cei mai de seamă cu care Fonseca are ocazia să discute. El îi explică amalgamul care s-a făcut în România între populaţiile importate de la sudul Dunării ca forţă de muncă: “Consideraţi-i pe rudari. Rudarii erau tâmplari (şi în acleaşi timp caăutatori de aur şi îmblân-zitori de urşi); chiar dacă nu mai lucrează lemnul, ei repre-zintă o comunitate impotantă de ţigani în România. Din vremea când au fost importaţi de la sudul Dunării, rudarii au fost numiţi ţigani, ca toti ceilalţi sclavi. Dar ei nu vorbesc rromani şi se pare că nu au cunoscut niciodată această limbă. Nu au nici un obicei similar cu ţiganii, nici costum tradiţional, nici cod de puritate. Sunt rudarii în adevar tigani? Sunt ei descendenţii acestora? Bineînţeles: au fost sclavi” (193-4).

Autoarea conclude, pe baza studiilor citate, că termenii “tigan” şi “sclav” erau aproximativ sinonimi, reprezentând o clasă socială particulară (194). În secolul al XVIII-lea, legea stipula că “moldoveanul care se căsătoreste cu o ţigancă devine sclav iar o româncă maritată cu un ţigan devine ţigancă” (194). Fonseca observă că, o dată ce au devenit un grup social clar definit, rromii au fost consideraţi “problema socială” cu “conotaţiile de criminalitate inerente acestei noţiuni” (Fonseca 194).

Fonseca observă ca ideea sclaviei rromilor merge împotriva clişeului celui mai răspândit la adresa lor în Occident, anume că traiesc o viaţă liberă şi călătoresc unde vor fără griji. Autoarea crede că dacă istoria sclaviei lor ar fi fost cunoscută, această fantasmă a libertăţii lor nu s-ar fi format deloc în imagianţia colectivă a conaţionalilor săi (188). Ce e mai trist, cei mai mulţi dintre rromi nu cunosc ei înşişi istoria tragică a robiei lor în Europa de Est. Însă toţi cunosc, se pare, proverbul, pe care l-am auzit şi eu din gura unei femei filmate de o cameră de luat vederi, în faţa Palatului Poporului lui Ceauşescu la Bucureşti: “tot ce îmi doresc e să mă îngropaţi în picioare, că toată viaţa mea am petrecut-o în genunchi”. Acest proverb, păstrat în memoria colectivă a poporului rrom, dă titlul cărţii lui Fonesca.

În ciuda unor probleme de documentare şi a faptului că uneori face afirmaţii foarte dure generalizind, enervată de rasismul fără margini al unor indivizi pe care îi întâlneste, tânăra autoare scrie o carte uimitoare a peregrinării istorice, sociale şi culturale a poporului rrom, carte care reuşeşte să marcheze definitiv opinia publică pentru a atrage o mult asteptată schimbare în viaţa acestui popor fără noroc până acum în istorie şi care şi-ar putea recupera şi stăpâni destinul în viitor.

Fevronia Novac – Canada

Anunțuri

Despre warsongu

Udonwannano...
Acest articol a fost publicat în WarSongu și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la “Tot ce îmi doresc e să mă îngropaţi în picioare, că toată viaţa mea am petrecut-o în genunchi”

  1. animal00 zice:

    songule cu tot respectul: violenta, crimele, lipsa de respect pentru proprietate, ingorarea constanta a legilor, traficul de persoane, santajul, camataria in 2010 sunt facute pentru ca la 1800 un craiovean a violat o pustuaica?

    cum se face ca albii de prin vest nu-s asa revoltati, desi au stat si ei sclavi atata timp. Iar cu violul sa nu uitam de prima noapte…

    Imi pare rau. Dar atitudinile astea, de straini care au citit si ei doua carti cu tiganii prezentati ca niste fiinte misterioase, mistice, ma lasa rece. Groaznic de rece.
    Si mai stiu si ca tu ai povesti adevarate, de om care este dacolo, mult mai puternice ca impact decat ideile unei femei care din povestea unui varf al comunitatii nu a inteles decat ca tiganii sunt oropsiti.

  2. iobagu zice:

    Eu mash bucura foarte tare daca ar veni ziua in care occidentalii i-ar importa pe toti ashtia de la noi si sa ii integreze in societatea lor. daca nu, am putea sa ii punem sa faca ceva ce nau facut niciodata, sa fie constructivi. de exemplu: canalul dunare-prut, sau in turism-rezervatia caldararilor. si mai am niste idei pe care nu le pot scrie aici ca astept ziua in care toate visele mele se vor indeplini si vreau sa detin patentu’ pt ele.

  3. warsongu zice:

    @animaloo nu am spus niciodata ca faradelegile care se intampla acum sunt scuzate de istoria deloc placuta a acestui neam. desi se poate constitui ca raspuns la anumite caracteristici psihologice si de perceptie a societatii. anumite elemente de educatie hotaratoare in conduita sociala a unui individ sunt stabilite prin transfer in copilarie. asa cum cum romanii neaosi sunt invatati de mici ca tiganii sunt puturosi si jidanii hoti, la fel si tiganii sunt poate invatati de mici ca romanii sunt rai, prosti si mincinosi. cutume ale unor experiente mai mult sau mai putin istorice.
    nu am incercat sa explic cumva faradelegile actuale, pentru asta exista justitie si legi care ar trebui aplicate fara sa tine cont de cultura, rasa, origine bla bla.
    ce incerc eu prin astfel de posturi este sa constientizez lumea asupra unor adevaruri istorice pe care putini le cunosc, care tin de neamul romanesc (de orice sorginte rasiala) si sa ma asigur ca daca se iau masuri (si ar fi cazul) vor fi masuri prin lege in limita bunului simt, si nu prin pogroame ca odinioara. toti trebuie sa invatam din greselilte trecutului, indiferent de natie si neam, pentru a ne asigura ca nu le repetam in oricare sens. din pacate atitudinea este de tip „ba pa matii”, tipica romanilor de orice natie. cand ni se expune o problema cautam sa o combatem in argumentatii in loc sa cautam o solutie. la postul tau as putea replica „cum se face ca tiganii din alte tari nu’s asa de neadaptati ca ai nostri?” dat fiin ca au in mare aceasi cultura si obiceiuri, nivelul de educatie si modul in care sunt impuse legile fiind singurele discrepante? tiganii sunt, in mare parte oropsiti. la fel ca si marea majoritate a romanilor. si la fel ca marea majoritate a romanilor, in loc sa cautam solutii si rezolvari ne pierdem in semantici si argumentatii de genul „Da, dar…”
    comentariul lui „iobagu” nu mai are nevoie de vrun raspuns. tin doar sa mentionez ca si eu sunt „caldarar”… asa cal invit pe comentator sa ma pofteasca in rezervatie.

  4. animal00 zice:

    unde am avut bre atitudinea „ba pa matii”? Tot ce tiam zis a fost ca mi se falfaie de ceea ce zice o tanti care a avut legaturi cu tiganii timp de doua carti si o vizita la bulibasa.
    baga povestile tale, pe care le ai, ca vorba ceea, cand nu beai lapte mi leai zis.

    dece sunt mai altfel in romania, fata de alte zone? desi, din ce am inteles, nici un ungaria/slovacia sau bulgaria nu ar fi mai moi.
    1. numarul mai mare. dintre care foarte putini nesaraci.

    2. ideea deosebita alu ceasca de ai denomadiza. De fapt, punctul asta este unul foarte sensibil.
    practic aici au ajuns in „orase”, de fapt cutii de chibrite, oameni care toata viata si-au traito la curte/cort. Daia, exceptand culoare pielii, sunt zone in care nu ai putea sa zici care e tiganul si care e romanul.

    3. pasivitatea romanilor. Pasivitate care are ca efect secundar, exagerarea in momentul in care se trece la actiune. De exemplu, daca in satul ala unde s-au dat focurile, oamenii interveneau si puneau mai devreme parul pe cei 3-4 galagiosi, poate totul s-ar fi calmat.

    4. se poate evidentia si educatia copiilor care sunt invatati ca tigan=rau

    Peste toate astea, sunt constient ca statutul de sclavi, i-a indepartat de legile pamantului, legi care orcum nui ajutau/protejau de nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s