Crezul

Cred untr’un Tata, facator a tot ce este sau a fost. Si nu’i dau nume, si nici chip, si nici vorbe scrise.

Si mai cred intr’o Mama Pamant, care naste trupurile, care ne hraneste, si pe care o ucidem cate putin in fiece zi din ignoranta ochilor in stele. Distrugem, hacuim, ucidem, ne impiedicam de’a valma, colcaim ca viermii pentru ca vrem mai mult, mai repede, mai usor. Vrem totul, luam totul dar nu punem nimic in loc. Si apoi cerem iertare cerului, si ne consolam cu minciunile unor nemernici care care indraznesc sa ii confere lui Dumnezeu micimile omului, si sa o uite pe Mama care ne tine in viata. Si Tatal ne uita, si Mama ne plange. Iar lacrimile ei ne vor ineca in curand ca pe niste pui de caine nedoriti. Dar nu ne pasa, asa ca aducem aceeasi ura, aceasi moarte si distrugere si celui de langa noi. Uitam ca suntem oameni cu totii, frati si surori, fii si fiicele acelorasi parinti, uitam cumpatul, uitam simtirea, uitam gandul si glasul inimii. Uitam tunetul, uitam cantecul vantului si al frunzei, uitam glasul animalelor si legile firii, cele adevarate, scrise cu sange in sangele nostru. Uitam ca suntem apa, foc, pamant, aer si spirit. Uitam ca trebuie sa hranim, sa respectam si sa veneram toate acestea care ne fac sa fim ce suntem. Sau ce ar trebui sa fim…
Uitam, si le inlocuim cu legi scrise prost pe o hartie, cu bolboroselile febrile si demente ale unor oameni cu ochi aprinsi de nebunie, care cu glas mieros si smerit ne imping la ura, care ne ameninta cu foc si sfada, cu moarte boala si distrugere daca nu le urmam vorba cea pe care indraznesc sa creada ca i’au dat’o Tatalui, caruia tot ei i’au dat gand si fapta si vorba si gura sa o rosteasca. Ne otravesc radacinile sincearca sa ne faca sa credem ca ramul acela hidos prin care curge seva minciunii si otrava fricii, ca ramul acela este defapt adevarata noastra radacina. Ne impun sa ne mentinem traditia de veacuri pe care tot ei ne’au impus’o, cu foc si cu otel, ca sa ne uitam viata de zeci, de sute de milenii in care inima ne’a batut in ritmul pamantului, al cerului, al vietii si al mortii.

Dar nu toti vor sa uite, pentru ca muzica sangelui e dulce si nimic si nimeni n’o pot amuti. Si unii din noi isi reamintesc. Isi reamintesc sa asculte iar bataia inimii si sa cante cu ea. Isi reamintesc sa asculte vantul si ploaia si sa cante cu ele si sa amuteasca bolboroselile unor nebuni din temple. Isi reamintesc sa asculte tunetul, si sa uite dangatul lugubru al clopotelor de fier. Si sting lumanarile si arunca tamaia, ca sa traga din nou in piept cu nesat fosnetul padurii, ca sa vada din nou lumina stelei si a lunii, si sa isi aduca aminte cum e sa ai umbra sub soare.

Da… suntem pagani si salbatici, dar atunci cand nebunia voastra va pieri odata cu multi dintre voi, unii din noi vor ramane sa vindece ranile Mamei, si sa’i aminteasca Tatalui ca nu este totul pierdut.

Si daca nebunia nu va trece atunci va vom aduce noi aminte. Cu tunet, cu fulger, cu foc, cu apa, cu piatra, cu urlet de lup si vuiet de furtuna. Cu toate acele glasuri pe care voi cautati sa ne facei sa le aruncam in bezna hidoasa a invataturilor voastre strambe si veninoase. Sa nu uitati ca nu este piatra cladita de voi prin care sa nu izbuteasca frunza sa strapunga ca sa bea din soare.

 

P.S.

http://www.cetatea-crestina.org/cgi-bin/familia/cautare.pl?user   unde bicisnicii ne invata cum, unde, cat si pe cine sa iubim!

Anunțuri

Despre warsongu

Udonwannano...
Acest articol a fost publicat în WarSongu. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Crezul

  1. negru_voda zice:

    intr-adevar suntem pagani si salbatici … dar oare nu marea companie multinational dezvoltata numita Biserica nu ne-a adus la salbaticie? suntem indobitociti si condusi din umbra atat de biserica cat si de imperiul masonic …. trist … oricum … live and let die !

  2. Szabi zice:

    Adevarul e ca omenirea are toate trasaturile unui virus letal: devastam si omoram gazda in care traim. Diferenta e ca o s-avem din pula alta gazda unde sa migram…
    Cat despre religie si mai ales bisericile iudeo-crestine/musulmane – in principiu monoteismul abstract, ideologizat si rupt de natura – acolo s-au acumulat toate dejectiile si abominatiile produse de cultura umana.
    Budhismul – desi tot religie institutionalizata ce indoctrineaza puternic – macar a ramas in stransa legatura cu pamantul si natura, deci cu realitatea. Nici nu au existat razboaie sfinte duse in numele lui Buddha si alte asemenea abominatii.
    Izbavirea institutionalizata, un fel de fast-food pentru suflet, a omorat spiritualitatea din om: intri, dai banu’, te spovedesti, zici niste rugaciuni fara noima, faci o mie de cruci, si gata, esti un imaculat… poti lua de la capat mizeriile pe care le-ai facut pana atunci. Mai pui aici indoctrinarea stupida din Biblie si mai ales din literatura bisericeasca si creezi niste abominatii de oameni care sunt in stare de orice fel de fapte grotesti si nefiresti – toate in numele lui Dumenzeu, Iisus, Jahve, Allah, whatever… Masa de manevra perfecta pentru insetatii de putere, instrumentul perfect pentru satisfacerea obsesiilor bolnave ale unor psihopati patologici. Sa ma uit in gura altora ca sa aflu pe ce lume traiesc? Nu am eu ochi, urechi, minte si ratiune?

    Ce ar fi sa ne inchinam in fata Miracolului Naturii si al Vietii, al Respectului si al Bunului Simt, a Masurii si a (Auto)Cunoasterii, in fata Contemplarii si a Curiozitatii. Acestia sunt dumnezeii si hristosii la care vreau sa ma inchin, nu in vazul lumii sa pup icone si hoituri (moaste), nu sa tocesc clantele si altarele bisericilor. Vreau sa gasesc si sa inteleg scanteia divina, dumenzeul interior, acel ceva ce ne face pe noi Oameni.
    Atunci cine ar avea putere asupra noastra si influenta asupra ceea ce facem? Nimeni…

  3. Andreea zice:

    N-am nici cea mai vaga idee de ce, dar postarea asta m-a dus cu gandul la „Enchantress of Florence” a lui Rushdie.

  4. Nanauazin zice:

    Warule, tre sa recunosc c-am fost surprins sa vad asa un post profund, cu un ton atat de serios, de grav, dar citind mai apoi si articolele alea din link-ul dat de tine, am inteles de ce ai scris asa… In mod vadit, postul tau e mult prea „sensibil” ca sa poti emite pretentii de un comentariu exhaustiv, dar care sa nu riste sa plictiseasca… Si atunci, io prefer sa-ti „cadorisesc” o poezie de-a mea din volumul „Poezii fara rost”:

    (…) si cand s-or ridica fumuri in zori
    (precum o rugaciune spusa-n asfintit)
    din casele unde ne-ai tintuit,
    e semn c-o noua zi a inceput:
    nu Te-am uitat, Marite Doamne, am dormit!

    (Matinal – 05.IV.2006)

    Cred ca unii dintre noi dormim adesea ca niste acari intr-o halta in care trenurile nu opresc, ca e un somn adanc, nu doar al ratiunii ci al tuturor simturilor, ca suntem salbatici cum spui, mai ales salbatici si multe altele si ca doar dintr-o bunavointa oarecum inexplicabila a divinitatii ne tot trezim cu inca o noua zi la dispozitie… Nu prea meritam.. Sau? Aaa…

  5. felix zice:

    recunosc: prima tentatie a fost sa rad, citind linkul. desi nea corogeanu ala nu aduce zambete.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s